Sânzienele. Obiceiuri şi tradiţii de Drăgaica

Sărbătoarea Sânzienelor este legată de credinţe, ca cea că jocul ielelor îl va lăsa mut sau nebun pe cel care îi este martor în noaptea de dinainte, şi practici precum folosirea florilor cu acealşi nume pentru bunăstare, dar şi aflarea alesului.

Sânzienele sau Drăgaica, celebrate pe 24 iunie, reprezintă o sărbătoare a iubirii şi fertilităţii, legată de o serie de ritualuri pentru sănătatea oamenilor şi belşug în gospodărie, dar şi de practici ale fetelor pentru a-şi afla sortitul şi momentul în care se vor mărita.

Sărbătoarea Sânzienelor  ar avea la origine un cult roman pentru zeiţa Diana, numele de Sânziana, aşa cum este cunoscută sărbătoarea autohtonă în special în Ardeal, provenind din "Sancta Diana", în timp ce în Muntenia şi Oltenia se sărbătoreşte Drăgaica, după numele slav. După unii specialişti, sărbătoarea îşi are originea într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui, sânzienele fiind adesea reprezentate de traci înlănţuite într-o horă.

  În tradiţia creştin ortodoxă, 24 iunie este ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, adus pe lume la bătrâneţe de Elisabeta, eveniment ce pregăteşte minunea naşterii Mântuitorului dintr-o fecioară.

Sărbătoarea Sânzienelor este considerată a fi şi momentul cel mai bun, la mijlocul verii, pentru culegerea plantelor de leac, dar şi de descântec. Astfel, în Noaptea de Sânziene, femeile merg să culeagă flori şi ierburi, care vor fi folosite contra bolilor şi altor rele.

Legendele spun că sânzienele , nişte fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, se prind în horă şi dau puteri magice plantelor. Aceste zâne bune, dacă sunt sărbătorite cum se cuvine, fac culturile să rodească, dau prunci sănătoşi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele şi tămăduiesc bolnavii. În schimb, dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără şi devin asemenea zânelor rele cunoscute în popor drept iele sau rusalii.

  Ielele sunt descrise ca nişte fecioare zănatice, cu o mare putere de seducţie şi cu puteri magice. Se crede despre ele că locuiesc în văzduh, în păduri sau în peşteri, pe maluri de ape sau la răspântii şi apar în special noaptea la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase, dansând goale, cu părul despletit şi cu clopoţei la picioare, în unele variante. Locul pe care au dansat rămâne ars ca de foc şi iarba nu mai creşte acolo. Se crede că în Noaptea de Sânziene, ielele se adună şi dansează în pădure, iar cine le vede rămâne mut sau înnebuneşte.

În Noaptea de Sânziene se fac focuri în care se aruncă substanţe cu arome puternice, băieţii agită făclii, se strigă şi se cântă din bucium. Localnicii din satul bistriţean Maieru păstrează obiceiul vechi de câteva sute de ani ca, în ajunul sărbătorii de Sânziene, să aprindă focuri prin care sar pentru a se purifica.

Practicile legate de cunună, aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită "făclia de Sânziene", alte caracteristici specifice Sânzienelor, îi îndreptăţesc pe etnologi şi folclorişti să considere această sărbătoare drept una a Soarelui.

Sărbătoarea Sânzienelor se manifestă printr-o mulţime de ritualuri, menite să asigure rodnicia lanurilor şi fertilitatea. În timp ce femeile măritate pot urma ritualuri pentru a avea copii, fetelor le sunt rezervate alte obiceiuri, pentru aflarea sortitului în noaptea de Sânziene.

La baza acestor ritualuri stau micile flori galbene, numite sânziene, ce cresc în poieni şi care sunt culese de fete, în muzica şi chiuiturile flăcăilor, pentru a le împleti apoi în formă de cerc pentru fete şi de cruce pentru băieţi. Aceste cununi se pun în casă, pe porţi, la ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar pe ogoare, în credinţa că ele vor ocroti casa şi gospodăria, vor aduce noroc, sănătate şi belşug.

Fetele îşi aruncă aceste cununi pe un acoperiş, cele care rămân prinse prevestind măritişul apropiat, sau peste vite: dacă nimereşte una tânără, fata se va căsători cu un tânăr, iar dacă i se prinde cununa într-una bătrână, un om în vârstă îi va fi alesul.

Pentru a-şi vedea sortitul, fetele dorm în noaptea de Sânziene cu un bucheţel din aceste flori sub pernă. De asemenea, dacă le poartă în păr sau la sân, fetele, dar şi femeile măritate vor fi mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase.

Un alt obicei este alaiul Drăgaicei - cea mai frumoasă şi mai cuminte dintre fetele satului, care colindă alături de alte tinere îmbrăcate în alb. La răscruci, fetele se opresc şi fac o horă cântând. Se mai obişnuieşte şi ca fetele să fie udate de flăcăi, care umblă prin sat din zorii zilei cu flori de sânziene la pălării.

De asemenea, există o superstiţie populară specifică acestei sărbători, potrivit căreia în ziua de Sânziene oamenii nu trebuie să se îmbăieze, deoarece vor spăla forţele magice care îi înconjoară în această zi.

Pe de altă parte, tot de Sânziene, există un ritual al spălării cu rouă. Roua trebuie adunată în zori de pe plante, în locuri necălcate, pe o pânză albă, stoarsă apoi într-o oală nouă. Bătrânele care se ocupă de asta, aduc apoi roua în sat, fără a vorbi pe drum şi evitând să întâlnească pe cineva. Cu această rouă se vor spăla fetele care vor să se mărite repede, dar şi femeile măritate care vor să fie iubite de soţi şi să aibă copii frumoşi şi sănătoşi.

O superstiţie care se referă tot la dragoste, spune că îndrăgostiţii care fac împreună baie în râu sau în mare de Sânziene se vor iubi toată viaţa.

Sărbătoarea de Sânziene reprezintă un moment special pentru locuitorii din mai multe zone ale judeţului Bistriţa-Năsăud, unii dintre ei spunînd că în această zi ar putea afla chiar şi cât mai au de trăit. În ajunul sărbătorii, spre seară, copiii adună sânziene şi le pun pe la porţile caselor, câte una pentru fiecare membru al familiei. Se spune că cel a cărui sânziană va fi veştejită a doua zi va muri înaintea celorlalţi. În alte locuri, se împletesc cununi din sânziene şi se aruncă pe casă: dacă nu rămâne pe acoperiş, cel căruia îi fusese menită se poate aştepta la ce e mai rău.

În satul Sâncel, din Alba, tradiţia presupune ca, în seara dinaintea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, gospodarii să îşi împodobească porţile cu o cruce din flori de sânziene şi un trandafir. În ziua de Sânziene, sătenii adună de pe câmp flori şi fac cununi pentru fiecare membru al familiei, dar şi pentru fiecare animal din gospodărie. Cununile membrilor familiei sunt aruncate apoi de un bărbat pe acoperişul casei, acesta strigând şi numele celui căruia îi aparţine cununa. Bătrânii satului povestesc că fiecare cunună trebuie să rămână pe acoperiş, pentru a-l apăra de rău pe cel căruia îi este destinată, iar în cazul în care va cădea, respectivului membru al familiei îi va merge rău tot anul. Sătenii aruncă apoi pe acoperişurile grajdurilor cununiţele făcute pentru animalele din gospodărie, tradiţia spunând că şi acestea vor fi ocrotite de rău.

În Ardeal, se mai spune că, în ziua de Sânziene, pot fi căutate comori vechi, îngropate în pământ, deoarece, în noaptea dinainte, deasupra locului unde sunt ascunse s-ar aprinde un foc.

 

Castelul Hohenzollern – casa unei dinastii europene

Dincolo de zidul de cărămidă al bastionului vestic din Castelul Hohenzollern, se întind ţinuturile străvechi ale şvabilor din sudul Germaniei. Satele şi oraşele lor, podgoriile şi lanurile se lasă păzite de două lanţuri muntoase deloc falnice: Munţii Pădurea Neagră şi Munţii Schwäbische Alb. Sub crestele lor împădurite, o mare dinastie germană se năştea acum 1000 de ani, pentru a scrie file importante din istoria ţării şi a întregii Europe.

Istorie şi legendă

Cum se cade pentru orice mare dinastie, începuturile familiei Hohenzollern stau prinse în neguri de legende. În zilele noastre, când ceaţa învăluie zidurile fortificate ale castelului ei, poveştile din trecut par rupte de evenimentele reale petrecute în ţinuturile şvăbeşti. Şi totuşi, în timp ce limpezimea cerului dă voie peisajului să se desfăşoare în toată bogăţia lui, casa regilor şi prinţilor germani se ridică maiestuoasă peste toate cele din jur, cu aceeaşi semeţie cu care stâpânii ei au dominat în istorie.

Se povesteşte că, undeva în jurul anului 1061, doi cavaleri din Swabia (S-V Germaniei de azi), pe numele lor Burchard şi Wezil von Zollern, au fost ucişi într-o bătălie. Un secol mai târziu, un document pomeneşte despre Castelul Zollern, din apropiere de Hechingen, ca fiind o fortăreaţă solidă şi impresionantă. Construită pe dealul ce i-a dat numele (885 m faţă de nivelul mării şi 250 m faţă de platoul submontan), chiar la poalele Munţilor Schwäbische Alb, reşedinţa familiei va suferit multe transformări în decursul secolelor, mai ales după ce linia dinastică se va împărţi în două mari ramuri: cea şvăbească şi cea franconiană (din aceasta vor apărea mai târziu regi ai Prusiei, apoi împăraţi ai Germaniei). În secolul IV, numele se va schimba din „Zollern” în „Hohenzollern”, iar din linia şvăbească se vor desprinde alte trei ramnificaţii: Hohenzollern-Hechingen, Hohenzollern-Sigmaringen şi Hohenzollern-Haigerloch.

În 1423, în urma unei dispute între membrii familiei Hohenzollern rămaşi în Swabia, castelul a fost distrus în întregime. Reconstrucţia lui 30 de ani mai târziu i se datorează contelui Jost Nicholas von Hohenzollern, care a dat marelui castel o formă de potcoavă, cu trei turnuri spre nord-vest. Acestă fortificaţie medievală va servi drept model pentru castelul din secolul XIX şi din ea se păstrează până azi doar capela Sf.Mihail (terminată în 1461).

În secolul XVII, castelul, întărit cu bastioane mari, va rezista cu succes asediilor din timpul unor conflicte militare regionale. Schimbându-şi proprietarii şi pierzându-şi cu timpul importanţa strategică, fortăreaţa se va preface într-o ruină, până la finele secolului XVIII.

Se spune că prinţul Frederick William al IV-lea de Prusia, pasionat de istorie, a vizitat în vara lui 1819 ceea ce mai rămăsese din casa de odinioară a familiei sale şi a fost impresionat. Dorind să refacă moştenirea aproape pierdută, el l-a însărcinat pe arhitectul F.A. Stüler să proiecteze castelul. Acesta s-a folosit de modelul fortăreţei medievale şi a ales pentru noua construcţie stilul neogotic, la modă pe atunci. În acelaşi timp, prinţul i-a cerut sprijinul unui prieten de familie, Rudolf von Stillfriend, pentru rezolvarea chestiunilor de ordin financiar, prin atragerea în ambiţiosul proiect a altor membrii din familia mare a Hohenzollernilor. Arborele genealogic s-a dovedit folositor. Din costurile totale, prinţul, ca reprezentant al ramurii franconiene, a suportat 2/3, în timp ce treimea rămasă a revenit în sarcina a două familii din ramura şvăbească.

Construcţia castelului s-a finalizat în 1867, după 17 ani de la aşezarea pietrei de temelie. El a devenit un simbol al dinastiei Hohenzollern şi un monument istoric al Germaniei.

Un castel de vizitat

Aflat la aproximativ 50 km sud de Stuttgart şi la aproape 100 km vest de Ulm, Castelul Hohenzollern reprezintă azi atracţia turistică a zonei, fiind unul dintre cele mai vizitate castele din Germania. Are toate atuurile: e reşedinţa unei mari dinastii germane şi europene, a fost restaurat după planurile unei fortăreţe medievale, adăposteşte o colecţie regală impresionantă şi bucură ochii oricărui privitor, prin aşezarea sa pe un deal înalt şi împădurit, între munţi şi văi pitoreşti.

Din localitatea Hechingen, drumul iese spre castel, mai întâi întâlnind câmpuri mănoase, apoi dealul Zollern, oprindu-se la parcare; de aici, urcă în serpentine spre poarta de intrare. Pentru cei care vor să scurteze drumul pe jos prin pădurea bătrână, o potecă în trepte leagă zona de staţionare de accesul în castel, pe partea opusă a dealului.

Intrarea între zidurile fortificate se face printr-o poartă regală („Poarta Vulturului”), pe frontispiciul căreia e înfăţişat prinţul Frederick I, călare pe armăsarul lui. Dincolo de ea, o spirală îngustă şi crenelată se înalţă pe deal aproape 25 m, pentru ca vizitatorul să ajungă în faţa turnului estic, ce străjuieşte trecerea în curtea castelului. Înainte de vizitarea lui, eşti îndemnat să faci un tur de onoare al zidului fortificat exterior, din două motive: primul ar fi să admiri de la înălţime contururile munţilor şi scena romantică a regiunii, al doilea – să faci cunoştinţă cu cei mai de seamă reprezentanţi ai dinastiei Hohenzollern, ale căror statui din bronz sunt înşirate în jurul castelului.

Foto: Shutterstock.com

Curtea castelului este lungă şi destul de îngustă, în raport cu zidurile înalte ale clădirii şi cu şi mai zveltele turnuri. În mijlocul ei a fost postat un tun istoric, ce nu scapă fotografiilor vizitatorilor. De pe partea dreaptă a curţii, primele părţi ale castelului sunt ocupate de capela nouă, restaurantul şi magazinul, apoi se intră în Sala Ancestrală, unde începe şi turul turistic. Din prima sală se intră în Sala Contelui (sala de baluri), sub care se află tezaurul regal, găzduit pe locul fostelor bucătării. Trecerea în aripa opusă a castelului este una elegantă, prin biblioteca lungă a acestuia. Se traversează în continuare Sala Marchizului, dormitoarele şi Salonul Albastru, decorat artistic şi având o frumuseţe aparte. Tot pe partea stângă a curţii sunt localizate Capela Sf.Mihail şi grădina castelului.

Membrii familiei Hohenzollern au adus în castel multe obiecte personale, picturi şi sculpturi valoroase, arme şi armuri, îmbrăcăminte şi mobilier de epocă, argintărie, precum şi câteva piese de excepţie din tezaurul regal: bijuterii, sceptre şi coroana regală prusacă, creată pentru împăratul William al II-lea, în 1889. În castelul cu creneluri amintind de prima reşedinţă a cavalerilor medievali, acestă coroană reprezintă simbolul suprem al puterii dinastice a familiei Hohenzollern.

Dintre elementele de atracţie ale turului prin castel merită amintite: uriaşul arbore genealogic pictat pe pereţii sălii strămoşeşti (în care se poate observa şi numele regilor României), arcele suple ale salonului pentru baluri, picturile murale din bibliotecă, însemnele heraldice de pe cartea de onoare a castelului, portretele de familie, cazematele şi pivniţele subterane legate prin pasaje secrete medievale.

Transformat în muzeu şi întreţinut în continuare de membrii familiei Hohenzollern, castelul de pe Dealul Zollern aparţine, din punct de vedere istoric şi cultural, Germaniei. Modernitatea nu a dus la stingerea moştenirii dinastice, ci a contribuit la păstrarea ei, cu mijlocele-i aflate la îndemână. Pentru ramurile întinse ale arborelui genealogic, pereţii casei Hohenzollern păstrează suficient spaţiu liber, ca să înscrie generaţiile viitoare.