Taigaua în 20 de ipostaze spectaculoase

Jumătăţile dinspre miazănoapte ale celor două mari întinderi de pământ ale emisferei nordice - America de Nord şi Eurasia - sunt acoperite, în bună parte, de o comoară: pădurea boreală, sau taigaua, cum o numim aici, în Lumea Veche. Este cel mai mare biom - ansamblu de ecosisteme întrepătrunse - terestru din lume. Dominată de conifere, care alcătuiesc fondul acestui incredibil de bogat mozaic de specii, taigaua reprezintă azi 29% din toată suprafaţa împădurită a planetei.

Taigaua acoperă cea mai mare parte a Canadei şi Alaskăi, a Suediei şi Finlandei, mult din teritoriul Norvegiei, o mare parte a Rusiei (mai ales Siberia), părţile de nord ale Kazahstanului, Mongoliei şi Japoniei. Spre sud, se pierde şi se topeşte, gradat, în pădurile de amestec (foioase + conifere), unde îşi fac apariţia, tot mai deşi pe măsură ce coborâm spre sud, arborii cu frunze căzătoare. Înspre nord, copacii taigalei devin din ce în ce mai rari şi mai scunzi, până când pădurea se dizolvă în tundra arctică, într-un peisaj cu ierburi scunde şi arbuşti mărunţi.





O mare bogăţie de viaţă vegetală, cu puţine specii de copaci (ce-i drept, prezente în milioane de exemplare), dar cu o impresionantă varietate de muşchi, licheni şi arbuşti, caracterizează pădurea boreală. Una dintre trăsăturile ei specifice este prezenţa unui mare număr de arbuşti cu fructe comestibile, - ceea ce numim noi în mod obişnuit "fructe de pădure" - care, în cursul toamnei şi al iernii lungi, asigură hrană, deopotrivă, pentru animale şi oameni.



În cursul ultimelor 50.000 de ani, o punte de uscat a legat , în mai multe rânduri, în cursul glaciaţiunilor, Alaska de estul Siberiei - cu alte cuviinte, America de Eurasia. Aşa se explică faptul că unele specii de animale se găsesc atât în taigaua nord-americană, cât şi în cea siberiană. Legătura vremelnică dintre continente a permis migrarea unor populaţii de animale dintr-o parte în alta a ceea ce este azi Strâmtoarea Bering. Astfel de specii, comune ambelor continente, sunt elanul şi linxul eurasiatic, vulpea, lupul, ursul brun, glutonul (fotografia de mai jos), un carnivor din familia mustelidelor, înrudit aşadar cu jderii şi nevăstuicile, dar mult mai mare decât aceştia şi u prădător redutabil al taigalei.




Alte specii au rămas credincioase numai unuia sau altuia dintre continente: veveriţa, de pildă, specie eurasiatică prin excelenţă.



Veveriţa de pământ asiatică, numită în Siberia burunduc (Tamias sibiricus - foto), este singura reprezentantă a genului în Lumea Veche, dar are multe specii specii surori (peste 20) în Lumea Nouă. Aceste veveriţe nu se caţără în copaci, ci îşi fac vizuini în sol, unde adună cantităţi de provizii ce pot atinge 3-4 kg, impresionanat pentru un animal atât de mic. Spre deosebire de veveriţele arboricole, în habitatul lor natural aceste animale hibernează, trezindu-se din când în când şi hrănindu-se cu proviziile adunate.


Ierunca (prima fotografie de mai jos) şi cocoşul de munte (a doua fotografie) sunt păsări ale Lumii Vechi, locuind în păduri ce se întind din Europa până în Asia. Păsări ale codrilor de odinioară, prezente în imagini bine înrădăcinate în mentalul colectiv, imagini asociate cu aventura vânătorii şi cu marile ospeţe ale strămoşilor, aceste făpturi există încă, dar soarta lor depinde permanent de cea a pădurilor pe care le locuiesc.



Una dintre ameninţările la adresa acestor păduri sunt defrişările, stimulate de nevoia de materii prime a unei lumi în plină dezvoltare. Un alt pericol sunt incendiile care, în aceste păduri întinse, slab populate de oameni, pot mistui mii de copaci înainte de a li se se pune capăt.



Schimbările climatice ale prezentului afectează şi aceste splendide păduri: creşterea coniferelor, adaptate la frig, este inhibată de lipsa precipitaţiilor şi de temperaturile ridicate, care favorizează şi proliferarea dăunătorilor, iar porţiuni mari de taiga sunt treptat înlocuite de alte ecosisteme, compatibile cu climatul mai cald: păduri temperate sau pajişti. E un mister felul în care va arăta, peste 100 de ani, partea de planetă ocupată azi de aceste vaste şi magnifice păduri.

colosseum

Colosseum – amfiteatrul minune

La aproape 2000 de ani de la construirea sa, Colosseum-ul a fost ales ca minune a lumii moderne, alături de Machu Picchu, Taj Mahal, Petra, Marele Zid Chinezesc, Chichen Itza şi Statuia lui Isus din Rio de Janeiro. Cel mai mare amfiteatru al Antichităţii a rezistat vremurilor şi ruinei, în centrul aglomeratei Rome, la adăpostul dealurilor Esquilin, Palatin şi Caelian. Fără el, măreţul oraş imperial de odinioară ar fi greu de închipuit: splendoarea arhitecturală a Colosseum-ului a depus mărturie pentru geniul constructorilor romani şi pentru sofisticata cruzime a unui popor cuceritor.

Povestea Colosseum-ului poate fi auzită în numeroase documentare, citită în cărţi de istorie, vizualizată în enciclopedii, site-uri şi colecţii ori expoziţii de fotografii. Chiar şi atunci când intri pe culoarele sale boltite, lovite de soare şi vânt, şi asculţi explicaţiile ghidului, îţi pare că ştii bine arena şi luptele dintre gladiatori. Auzi - pentru a câta oară? - că nici unul dintre stadioanele moderne nu a reuşit să întreacă modelul ingineresc al arenei Colosseum-ului. Că spectacolele organizate pentru mulţime, de către clasa conducătoare romană, sunt similare ca amploare şi importanţă cu marile partide de fotbal (şi nu numai...) din zilele noastre, deşi cu scopuri diferite. Imaginându-ţi cele peste 55.000 de persoane umplând rândurile imensului amfiteatru şi aclamând cu frenezie victoria gladiatorului favorit, în timp ce politicienii şi nobilii se felicită reciproc pentru investiţia profitabilă, iar membrii şcolilor de gladiatori pun la cale noi spectacole atractive, te poţi gândi că, în 2000 de ani, unele lucruri rămân neschimbate.

Aşadar, pentru un scurt periplu în istoria Colosseum-ului, am ales să amestec doar câteva date interesante printre câteva fotografii de album personal, reamintindu-vă în acest fel de ce amfiteatrul a fost şi încă este o minune arhitecturală a Romei şi a lumii întregi.

• construcţia Colosseum-ului a fost începută de împăratul Vespasian în anii 72-73 (după victoria lui asupra evreilor, în revoltele din anul 70) şi încheiată de fiul său, Titus, în anul 80. Fratele acestuia, Domiţian, completează arena, în 81-83, cu alte ziduri subterane, pentru tunelurile folosite de sclavi şi animale. Se spune că, în cinci ani de zile de lucru neîntrerupt, prizonierii evrei au ridicat amfiteatrul numit "Flavian", după familia conducătoare ale cărei planuri au fost duse astfel la bun sfârşit. Numele de "Colosseum" a devenit popular din două motive: arena avea proporţii uriaşe, iar poziţia ei era apropiată de Colosul lui Nero, o statuie enormă a fostului împărat, al cărui palat de alături (Domus Aurea) a fost distrus de succesori pentru a face loc unor edificii noi.

• de formă eliptică, Colosseum-ul măsoară 187 de metri pe axa mare şi 155 de metri pe axa mică, în timp ce arena propriu-zisă are 76/44 m. Faţada amfiteatrului se înalţă până la 49 de metri şi se formează din trei etaje din piatră de travertin în combinaţie cu alte materiale (pietrele se legau cu mortar şi cu clame din fier), fiecare etaj cu câte 80 de arcuri, peste care a fost adăugat un al patrulea rând cu ferestre. De fapt, zidurile care astăzi se văd sunt cele din interiorul amfiteatrului de altădată.

• Arena se acoperea cu velarium, o pânză susţinută de o reţea de frânghii, având în mijloc o deschizătură circulară. Marinari romani manevrau respectiva pânză, astfel ca soarele şi ploaia să nu deranjeze prea mult spectatorii pătimaşi. Podeaua, aşezată peste tuneluri subterane (hypogeum) formate de ziduri trainice, se compunea din plăci mari din lemn, deasupra cărora se punea nisip galben. Atât hypogeum-ul, cât şi amfiteatrul comunicau cu exteriorul prin alte tuneluri, permiţând, pe de-o parte, intrarea nestingherită a împăratului şi a aleşilor săi, iar pe de altă parte, accesul gladiatorilor şi al animalelor. Cu ajutorul scripeţilor şi al unor lifturi speciale, animale şi decoruri erau aduse din subteran pe podeaua arenei.

• din cele 80 de bolţi, doar 4 erau rezervate intrării invitaţilor de onoare, corespunzând celor patru axe. Toate zonele de acces erau numerotate, la fel ca şi locurile, astfel că fiecare spectator primea un tichet indicând locul, secţiunea şi chiar ruta de urmat. În partea inferioară, cea mai bună poziţie pentru vizionare o ocupau boxele rezervate împăratului (în zona de nord) şi vestalelor (în zona de sud), iar între acestea se întindea o platformă specială, unde senatorii îşi aduceau propriile scaune. Rândurile următoare erau rezervate magistraţilor, nobililor sau cavalerilor, fără funcţii în Senatul roman. Mai sus, cetăţenii bogaţi ocupau alte rânduri, pentru ca ultimele să fie ale cetăţenilor romani săraci (secţiunea acestora era construită din lemn). Secţiuni speciale erau dedicate unor anumite grupuri: tineri însoţiti de tutori, soldaţi, scribi, preoţi etc. Toate zonele erau legate prin pasaje specifice (vomitoria) ce permiteau accesul rapid la locul rezervat de tichet şi o evacuare de urgenţă, de ordinul minutelor, a întregii arene. S-a apreciat că spaţiile de şedere măsurau în total 30.000 de metri, ceea ce ar fi permis accesul unui număr chiar de peste 70.000 de spectatori.

• spectacolele preferate în arena romană erau munera, sau luptele până la moarte, duse de către gladiatorii profesionişti în faţa mulţimilor încântate de bătăliile crude. Patronii bogaţi plăteau preţuri uriaşe pentru ele, câştigând în acest fel faimă pentru propriile familii sau atrăgând voturile cetăţenilor. Organizarea luptelor se făcea după reguli de stat stricte, iar odată cu trecerea anilor, spectacolele erau din ce în ce mai grandioase. Alte "show-uri" desfăşurate în Colosseum erau navalia proelia, simularea de bătălii navale (când arena era inundată probabil printr-un canal central), sylvae, recrearea unor scene din natură (erau aduse în arena centrală tufişuri, copaci şi multe animale), şi venatio, vânătoarea de animale sălbatice. Uneori, chiar execuţiile unor condamnaţi luau aspectul unor spectacole cu personaje mitologice, care ucideau la final victima.

Pentru a vă imagina amploarea acestor desfăşurări artistice şi lupte, aflaţi că, în cele 100 de zile de celebrare a inaugurării amfiteatrului, 9.000 de animale au fost omorâte, iar în cele 123 de zile de sărbătorire a cuceririi Daciei, 10.000 de gladiatori şi 11.000 de animale s-au luptat în arenă. (Vorbim aici de animale exotice aduse din Orientul Mijlociu şi Africa: lei, hipopotami, rinoceri, elefanţi, girafe, tigri, crocodili etc.)
În secolul I, un fel de minister subordonat împăratului avea în grijă organizarea acestor jocuri în Colosseum, iar lângă arenă au apărut anexe obligatorii: şcoli de gladiatori, depozite de armament, depozite de materiale, un spital pentru îngrijirea gladiatorilor răniţi şi un loc de înmormântare. De fapt, în jurul Colosseum-ului s-a dezvoltat o adevărată industrie...

în anul 435, ultima luptă de gladiatori se dădea în interiorul Colosseum-ului, pentru ca un secol mai târziu să se încheie şi luptele cu animale. În secolul VI, o mică biserică se construieşte în incinta amfiteatrului, apoi locuinţe şi magazine vor putea fi închiriate în corpul edificiului, deja afectat de distrugeri şi modificări. După marele cutremur din 1349, o parte din Colosseum s-a prăbuşit, iar piatra a fost reutilizată la construcţia altor clădiri publice, palate şi biserici din Roma. Intrat după 1749 sub protecţia bisericii catolice, fiind considerat un loc sacru, unde primii creştini au fost martirizaţi, amfiteatrul va fi supus unor restaurări succesive, ce vor culmina în 1930 cu expunerea publică a sitului.

Colosseum-ul, împreună cu Forul Roman (biletul este valabil pentru amândouă siturile), este cel mai vizitat monument din Italia, de aceea nu sunt deloc rare cozile lungi la casele de bilete şi la intrare. (Se recomandă rezervarea în avans.) Un bilet întreg costă 12 Euro, iar gratuit intră tinerii până în 18 ani şi persoanele peste 65 de ani, dacă sunt cetăţeni europeni. Doar două zile pe an arena este închisă: 25 decembrie şi 1 ianuarie. În interiorul Colosseum-ului au fost amenajate o mică expoziţie cu obiecte şi arme ale gladiatorilor şi un magazin cu cărţi şi suveniruri.

Comorile Vaticanului

De pe malul Tibrului, porţile Castelului Sant’Angelo dau spre pitorescul şi vechiul pod roman ce duce spre Via dei Coronari şi puţin mai departe, în inima Romei. Cum din dreapta castelului începe Via della Conciliazione, drumul larg până în Piaţa San Pietro pare astfel a fi păzit de această ultimă fortăreaţă, înainte de intrarea în micul stat suveran Vatican. În trecut, mulţimile de pelerini treceau pe aici pentru a ajunge la Bazilica Sfântul Petru, minunata biserică a Papalităţii. Astăzi, credincioşii şi turiştii iau cu asalt civilizat şi cealaltă parte din tezaurul Vaticanului: Muzeele şi Grădinile lui.

Intrând în Piaţa San Pietro, n-ar fi de mirare să ai pentru o clipă impresia că ai fost cuprins într-o îmbrăţişare: în faţă, cea mai mare biserică a creştinătăţii îşi deschide spre tine braţele prin cele două şiruri de coloane impresionante, dispuse sub forma unei mari elipse. Construite de marele arhitect Bernini între 1656 şi 1667, colonadele au fost decorate cu 140 de statui de sfinţi, sculptate cu ajutorul ucenicilor săi. În mijlocul pieţei tronează un obelisc înalt, iar în părţile sale laterale două fântâni împrospătează aerul pentru miile de oameni ce se perindă neîncetat. Vaticanul te-a întâmpinat cu o eleganţă desăvârşită.



Statului suveran Vatican i s-au trasat graniţele odată cu semnarea Tratatului Lateran din anul 1929, de către Italia şi Sfântul Scaun. Câteva străduţe şi palate, frumoasele clădiri ale Muzeelor Vaticanului şi marile Grădini din spatele acestora constituie teritoriul de 0,44 km² al celui mai mic stat independent al lumii - ca întindere şi ca număr de locuitori. Printre altele, se găsesc aici un oficiu poştal, un post de radio, o gară, un heliport, o editură, un birou turistic, o sală papală de audienţe (pentru 12.000 de persoane), magazine, o bancă şi bancomate în limba latină. Şi, ca notă distinctivă, tradiţională, vei sesiza uniforma multicoloră a Gărzii Elveţiene, cea care are importanta sarcină de a-l proteja pe Papă.

Din partea dreaptă a Pieţei San Pietro, ieşind de sub colonade, trei străduţe conduc în zig-zag spre intrarea la Muzeele Vaticanului, găzduite în palatele renascentiste ale papilor. Doar în secolul al XVIII-lea una dintre cele mai mari colecţii de artă clasică şi renascentistă din lume, dobândită în decursul veacurilor de către Papalitate, s-a dezvăluit publicului. Bogăţiile artistice din galeriile muzeale se descriu cu greu în detaliu, iar opulenţa interioarelor rezonează cu arhitectura frumoaselor clădiri. Lungile coridoare leagă sălile de expoziţii, apartamentele papilor, curţile interioare şi celebra Capelă Sixtină, punctul culminant al oricărui tur al muzeelor.

O parcurgere a tuturor galeriilor presupune ore în şir de mers pe jos, urmărind săgeţile sau codurile de culoare indicate de harta Muzeelor. De fapt, ruta principală are un singur sens şi abia la jumătate de oră de plimbare continuă se ajunge de la intrare la Sălile Rafael şi Capela Sixtină.
Muzeul Egiptean, Sala Rotundă, Muzeul Pio-Clementin, Muzeul Etrusc, Galeria Candelabrelor, Sala Biga, Galeria Hărţilor, Galeria Lapidariilor, Sala Animalelor, Muzeul Chiaramonti, Pinacoteca, Biblioteca, Sala Busturilor, Apartamentele lui Pius V şi Borgia etc., adună antichităţi greceşti şi romane, picturi, sculpturi, decoraţiuni, cărţi, mozaicuri, hărţi, fresce, artefacte, mumii, ceramică şi sarcofage.

Cele patru Săli Rafael au fost decorate de marele pictor, împreună cu elevii săi, la cererea papei Iulius II, care şi-a dorit ca apartamentele sale să poarte pe pereţi fresce deosebite. Cea mai renumită dintre acestea este "Şcoala din Atena", pictată între 1509 şi 1510.

În acelaşi timp cu Rafael, Michelangelo a început să lucreze la tavanul Capelei Sixtine (principala capelă din Palatul Vatican), ai cărei pereţi laterali deja fuseseră pictaţi de către alţi mari artişti ai vremii, Botticelli, Perugino, Ghirlandaio, Signorelli. Cu ajutorul unei schele special construite, Michelangelo a realizat frescele ce prezintă Facerea Lumii şi Căderea Omului, înconjurate de alte teme biblice. Capodopera din anii de maturitate ai marelui pictor este însă considerată "Judecata de Apoi", marea frescă de pe peretele altarului capelei.





Biblioteca Apostolică a Vaticanului, separată de Arhivele Secrete, cuprinde 180.000 de manuscrise, 1,6 milioane de cărţi tipărite, peste 8.600 de incunabule, peste 300.000 de medalii şi monede, 150.000 de schiţe, desene şi gravuri şi peste 150.000 de fotografii. Cu o asemenea colecţie, una dintre cele mai vechi şi mai importante biblioteci stă la dispoziţia cercetătorilor din întreaga lume.
La finalul călătoriei culturale, o rampă minunată în spirală te aruncă din sofisticatele muzee spre ieşirea de lângă zidurile înalte ale Vaticanului. Este timpul pentru un tur al Grădinilor.


Încă din 1279, livada, pajiştea şi grădina ce înconjurau reşedinţa papilor au format o oază de linişte. Se spune că în aceste grădini a fost împrăştiat pământ adus de pe Golgota, pentru a simboliza unirea sângelui lui Isus cu cel al miilor de martiri creştini persecutaţi de Nero.
Imediat în spatele Muzeelor, o peluză largă permite accesul spre Casina lui Pius IV, o casă de vacanţă construită la mijlocul secolului al XVI-lea.

De aici, potecile duc spre Fântâna Vulturului şi către ceea ce s-a păstrat din Zidul Leonin, din anul 847. Din turnul zidului medieval, Radio Vatican emite în toată lumea, în peste 20 de limbi. Spre capătul Grădinilor, Grota din Lourdes copiază celebra grotă din Franţa unde Sfintei Bernadette i s-a arătat Fecioara, în 1858. Câţiva paşi mai departe, statuia Madonna din Guadelupa reproduce momentul în care imaginea Fecioarei a apărut pe mantaua unui indian mexican, în 1531. Biserica Maria de Guadelupa din Mexic este azi al doilea mare loc de pelerinaj catolic al lumii, după Vatican.



În 1984, întrega enclavă religioasă de pe malul Tibrului a fost înscrisă pe lista siturilor UNESCO de patrimoniu universal, Vaticanul fiind astfel recunoscut drept unul dintre cele mai sacre locuri ale Creştinătăţii. Comorile nepreţuite ale acestui stat au creat o moştenire religioasă şi culturală unică în lume, întotdeauna nepăsătoare faţă de linia strâmtă a graniţei trasate pe harta Romei.


(Despre Biserica Sfântul Petru, puteţi afla amănunte în articolul precedent, "Roma religioasă")


Despre Vatican, în plus

• în jur de 850 de persoane locuiesc şi deservesc Vaticanul, o monarhie ecleziastică sub conducerea Papei, episcopul Romei, aflat în acelaşi timp la conducerea Bisericii Catolice.
• muzeele Vaticanului sunt deschise de luni până sâmbătă, de la 9 a.m. până la 6 p.m.(casieria se închide la 4 p.m.). Totuşi, în fiecare ultimă duminică a lunilor (cu excepţia sărbătorilor importante), vizitarea este posibilă între orele 9-12,30, fiind gratuită.
• rezervările de bilete direct pe site-ul oficial al Vaticanului ajută la evitarea lungilor şi obositoarelor aşteptări pentru intrarea în muzee.
• Coridorul Vatican (1277) face legătura dintre Palatul Vatican şi Castelul Sant'Angelo; iniţial Mausoleul împăratului roman Hadrian, citadela a fost reşedinţă papală în perioadele de lupte politice. Muzeul său cu 58 de săli este deschis de marţi până duminică, de la 9 a.m. până la 7 p.m.