Pare greu de crezut azi ca a fost o vreme cand, in Europa, porci, oi si cai, boi si magari, ba chiar lacuste si alte goange daunatoare erau judecate, uneori condamnate, iar sentinta era executata fara zabava. Aceste procese ale animalelor, despre care exista relatari in documente vest - europene, au ramas in amintire ca unle dintre cele mai stranii intamplari ale istoriei medievale.
Nimeni nu stie, la ora aceasta, daca asemenea procese erau ceva obisnuit sau erau mai degraba rare. Ca au existat, asta e sigur; au ramas documente, mai mult sau mai putin bogate in amanute, asupra desfasurarii lor. Uneori e vorba despre simple mentiuni dar, pe ici-pe colo se mai gasaste si cate o relatare mai minutioasa – chiar cu detalii socante! –, asa cum este
cazul celebru al scroafei din Falaise. Istoricii francezi, de pilda, au descoperit cca.
60 de cazuri, petrecute intre anii 1266 si 1586. Dar
procese ale animalelor au existat si pe teritoriile unde se intind azi Italia, Germania sau Elvetia.
Unele dintre aceste procese erau
procese penale,
implicand judecarea unor animale – de cele mai multe ori domestice;
in 90% dintre cazuri fiind vorba despre porci – urmata de condamnarea si pedepsirea lor. Alteori, era vorba despre procese ce implicau autoritatea ecleziastica. Aici, erau judecate mai ales animale marunte si daunatoare precum rozatoarele sau lacustele care, neputand fi judecate individual, erau judecate si condamnate colectiv si primeau, adesea, cea mai grava pedeapsa pe care o putea da autoritatea bisericeasca: excomunicarea!
Verdict: crima. O sa arzi in focurile cele mari ale iadului, porcule!
Toate acestea par absurde si, totusi, aceste procese nu numai ca au existat, ci erau chiar luate in serios.
Procedura se desfasura in mare masura ca si in cazul inculpatilor umani. In cazul animalelor judecate pentru “fapte rele” comise individual – precum
cazurile porcilor care omorasera copii mici, acestea fiind si cele mai frecvente cazuri – toata procedura se desfasura riguros si amanuntit. Animalul era luat (arestat, acesta ar fi cuvantul corect), intemnitat si era interogat (uneori sub tortura, si exista chiar consemnarea incredibila a unor marturisiri facute de animale!). Urma procesul:
animalul era adus la tribunal, i se citea rechizitoriul, erau audiati martorii, luau cuvantul avocatul apararii si procurorul, judecatorul prezida, grav si constient de importanta misiunii sale – si, daca respectivul animal era gasit vinovat, ii erau aduse la cunostinta verdictul, apoi sentinta, dupa care urma pedepsirea. Ca lucrurile erau facute cu toata seriozitatea, nu incape nici o indoiala, intrucat
toate aceasta desfasurare a procedurii implica niste costuri . Tocmai in arhivele judiciare se gasesc cele mai multe mentiuni asupra acestor procese, in documente in care, daca nu se relateaza amanuntit desfasurarea proceselor, sunt oricum consemnate cheltuielile legate de acestea. Incarcerarea presupunea niste costuri (animalul trebuia hranit in acest rastimp, nu-i asa?); aducerea sa la tribunal (ceea ce se facea, de obicei, cu o caruta, care trebuia inchiriata), paza de catre oameni anume tocmiti, apararea sa de catre un avocat din oficiu, platit, de asemenea, din banii publici si, in fine, executia, realizata profesionist, de catre un calau anume tocmit, care trebuia si el platit – toate costau bani si trebuia tinuta o evidenta a acestor cheltuieli. Asa au ajuns pana la noi marturii asupra acestor practici, care azi ne par de necrezut.
Infractoarea roz. Cazul femelei infanticide
Un caz bine cunoscut, pentru ca, intamplator, este relatat pe larg in documentele vremii, este cel al
scroafei din Falaise, despre care am amintit. Cazul reprezinta un exemplu standard pentru genul acesta de procese.
In 1386, animalul a mutilat un copil sugar, devorandu-i bratul si o parte a fetei, copilasul murind in urma acestui atac. O paranteza – asemenea cazuri par niste intamplari oribile, dar tocmai ele alcatuiau grosul infractiunilor comise de animalele domestice. Rareori apare prin arhive cazul vreunui cal sau al unei vite care ar fi ranit un om; in schimb, porcii infanticizi sunt numerosi. Daca n-ati mai auzit pana acum despre porci care au mancat copii, sa stiti ca se poate intampla si la noi, ca in toata Europa:
la sate acesta era unul dintre multele pericole care ii pandeau pe copilasi. Porcii sunt
omnivori; ca dovada, mistretii – stramosii porcilor nostri domestici –
consuma cadavre, atunci cand le gasesc, iar pentru un porc, un pui de om, fara aparare, nu era decat o hrana aflata la indemana. La tara, se stie bine ca bebelusii, lasati nesupravegheati, pot fi victime ale porcilor infometati.
In Evul Mediu, porcii erau nu numai foarte numerosi, ci si vagabonzi; lasati liberi, ei rataceau prin sate si chiar prin orase, hranindu-se cu tot ce gaseau comestibil. Din pacate, uneori dadeau peste copilasi mici care, culcati intr-un cos asezat pe pamant, cum se intampla uneori, scapati din vedere de catre parintii coplesiti de treburi, deveneau victime ale porcilor flamanzi.
Faimosul proces al scroafei infanticide din Falaise
Documentele procesului scroafei din Falaise (desen, sus), asa cum s-au pastrat, descriu pe larg felul in care porcul a fost adus si pus in detentie, a fost dus la tribunal – imbracat cu haine! oare de ce? veti vedea, exista explicatii! – interogat; apoi, dupa audierea martorilor si a pledoariilor avocatilor, i-a fost adus la cunostinta verdictul, a fost pronuntata sentinta si apoi s-a procedat la executarea pedepsei.
Pedeapsa a fost foarte cruda, reflectare a climatului de violenta care domnea in perioada medievala si a acelei
“legi a talionului” care domina nu numai razbunarile personale, ci iata, si justitia oficiala.
Legata de un cal, scroafa a fost tarata pe strazile orasului – aceasta fiind, in sistemul de pedepse ale Evului mediu, o practica infamanta, menita sa umileasca vinovatul – si a fost apoi
urcata pe esafod. Executia a fost foarte sangeroasa:
scroafa a fost mutilata in acelasi fel in care ea isi mutilase victima.
Calaul i-a crestat ratul si unul dintre picioare, apoi a spanzurat-o de picioarele din spate, iar animalul a sangerat pana a murit. Naucitoare este “pompa”, daca putem spune asa, cu care s-a desfasurat acest proces, fara indoiala unul dintre cele mai spectaculoase din istoria acestor practici, acesta fiind poate motivul pentru care a ramas consemnat cu asemenea belsug de detalii.
Judele magistrat a poruncit ca la executie sa asiste posesorii de porci din tinut, dar nu singuri, ci insotiti de porcii lor! Acesti oameni nu vedeau oare ridicolul acestor practici, sau lucrurile sunt mult mai complexe si trebuie sa cautam o explicatie dincolo de absurdul evident al unor amanunte?
Poate ca magistratul care a regizat desfasurarea acestui proces si a executiei –
Regnaud Rigault – nu era o minte prea luminata si nu-si punea defel intrebari asupra
naturii rationale a animalelor; poate era dornic sa iasa in evidenta prin ceva sau avea o urma de sadism in firea lui. Poate. (De altfel, el a comandat si executarea unei fresce avand drept subiect procesul scroafei infanticide; pictura a decorat biserica Sfintei Treimi din Falaise, dar s-a pierdut in urma unor renovari stangace ale lacasului.) Dar faptul ca au existat si alte procese, care chiar daca sunt descrise mai sumar, aveau, in buna masura, caracteristici asemanatoare, ne arata ca aici era vorba despre ceva mai mult decat grandomania sadica si lipsa de simt al ridicolului de care puteau da dovada unii oameni.
Neinteles sau explicabil?
Lucrurile devin oarecum mai limpezi daca legam aceste intamplari de
peisajul intelectual medieval, dominat de preocupari si dezbateri teologice si filosofice asupra naturii sufletului si a raporturilor sale cu corpul si cu divinitatea. Invatatii sau mai putin invatatii vremii isi puneau intrebari, cu toata seriozitatea, asupra
existentei unui suflet la animale si asupra deosebirilor dintre acestea si om. Aveau animale un suflet? Era acesta la fel cu al omului? Erau ele fiinte rationale si morale?
Erau ele capabile sa deosebeasca binele de rau? Daca da, insemna ca erau responsabile de faptele lor si in acest caz, pedepsirea lor pentru cruzimi precum uciderea unui copil era justificata. Daca, insa, ele nu erau inzestrate cu o morala si o ratiune similare celor umane si nu faceau decat sa se poarte asa cum le lasase firea, atunci
asa-zisa lor “cruzime” nu era o purtare josnica, ci doar manifestarea unui instinct firesc si era absurd sa fie considerate responsabile pentru accidentele grave pe care le produceau.
Deci, aceste procese, care ne produc oroare, tulburand spiritul cu atatea detalii odioase, n-ar trebui incadrate totusi, scurt, la capitolul “extravagante medievale”, n-ar trebui considerate pur si simplu niste tampenii dezgustatoare, facute de niste oameni ignoranti si cruzi. Ele sunt reflexii ale spiritului vremurilor, oglindirea in viata de zi cu zi a unor
nedumeriri existentiale care framantau spiritul oamenilor, chiar si pe al celor mai ignoranti si cruzi.
Se confruntau aici
doua scoli de gandire. Una dintre ele afirma opozitia categorica intre om – plamadit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu – si animal, o fiinta care, desi tot creatie a Domnului, era considerata, in cel mai bun caz, imperfecta, deci inferioara omului.
Celalalt curent de gandire aduce in scena ideea unor asemanari neindoielnice intre om si animale, rezultat al unei evolutii biologice ce porneste din aceeasi radacina. Chiar daca, pe vremea aceea, practic toata lumea era adepta ideilor creationiste si nu se stia mai nimic despre evolutie, exista totusi, cum spune un reputat istoric francez,
Michel Pastoureau, “un sentiment mai mult sau mai putin difuz al unei legaturi intre fiinte si al unei inrudiri – nu doar biologice, ci si transcendentale – intre om si animal.”
Prestigioasa Universitate Sorbona din Paris, locul in care, in urma cu 600-700 de ani se purtau discutii aprinse asupra capacitatii animalelor de a deosebi binele de rau.
Din aceste sentimente contradictorii privind animalele cu care omul impartea Pamantul s-au nascut
marile controverse care azi ne fac sa zambim, dar care, pe vremea aceea, erau privite la modul cel mai serios si dezbatute pasionat si doct in marile universitati medievale.
La Sorbona, dupa cum ne spune acelasi Michel Pastoureau,
aveau loc, la sfarsitul secolului al XIII-lea, discutii scolastice foarte erudite ce urmareau sa raspunda unor intrebari de genul: Ce se intampla cu animalele dupa moarte? Vor invia si ele la judecata de apoi? Vor urca la cer? Si daca da, unde anume, in raiul tuturor sau intr-un loc anume rezervat lor? Au suflet? Sunt responsabile moral de faptele lor? Au voie sa lucreze duminica? Trebuie sa tina post, la fel ca oamenii? Ciudate intrebari, din punctul nostru de vedere, dar care reflectau nivelul de cunoastere si preocuparile oamenilor epocii. Dincolo de aspectul superficial al insolitului acestor idei si al practicilor judiciare ce decurgeau din ele, se afla mentalitatea unei societati impartite intre doua simtaminte contrarii:
ideea crestina a unei inrudiri intre toate vietuitoarele, nu pentru ca ele impart acelasi cod genetic, ci pentru ca toate reprezinta creatia lui Dumnezeu, si
ideea – tot crestina, bazata pe diverse pasaje din Geneza si din alte carti biblice – ca exista un prag ce desparte omul rational de animalul instinctual.
Multi dintre carturarii mediavali considerau ca animalele sunt inferioare omului in toate privintele, inclusiv in ceea ce priveste sufletul/intelectul, ca ele nu “gandesc”in termeni de bine si rau, ci se comporta pur si simplu in acord cu instinctele lor de supravietuire. Chiar
Sfantul Toma d’Aquino,
cea mai mare autoritate bisericeasca a Evului Mediu apusean,
s-a aratat ostil proceselor impotriva animalelor, considerand ca pedepsele sunt inutile in cazul unor fiinte al caror intelect nu le permitea sa discearna raul de bine. Celalta factiune considera, insa, ca toate fapturile vii sunt creatii ale Domnului, care le inzestrase, intr-o masura mai mare sau mai mica, cu o “gandire” de un fel oarecare si, astfel,
animalele, chiar inzestrate cu un intelect inferior, erau raspunzatoare de faptele lor si trebuiau sa dea socotelal de “relele” pe care le faceau. Dupa cum stim, acest punct de vedere a pierdut teren, treptat, pana in zilele noastre, desi
dezbaterile asupra sufletului animalelor continua si azi, luand forma moderna a psihologiei animale.
Toma d'Aquino (1225-1274), cel mai mare teolog si filosof din Evul Mediu,
a socotit ca procesele impotriva animalelor sunt o bazaconie
Cealalta categorie de procese intentate animalelor cuprinde actiuni indreptate impotriva unor fapturi ce aduceau pagube prin actiunile lor colective. In documente, uneori ele apar denumite explicit – soareci, sobolani, lacuste, omizi – alteori numite, generic si nediferentiat, “daunatori.” De cele mai multe ori, era vorba despre
invazii de animale ce distrugeau recoltele. Sa nu uitam ca vorbim despre o vreme in care
spectrul foametei atarna sinistru deasupra fiecarei comunitati, cand recolta era la bunul plac al intamplarii si o invazie de lacuste putea fi urmata de moartea pe capete a oamenilor, in iarna urmatoare. Fireste ca e naiv sa-ti imaginezi ca poti scapa de lacuse blestemandu-le sau excomunicandu-le dar, in acele vremuri in care nu existau pesticide, cu ce puteau apara bietii oameni ignoranti, traind la limita saraciei si infricosati pana la panica de perspectiva unui an intreg fara paine?
Procesiune medievala pentru alungarea lacustelor
De altfel,
autoritatile bisericesti profitau de aceste spaime colective pentru a-si consolida puterea asupra enoriasilor. In cazul oricarei invazii distrugatoare, in primul rand
se organiza o procesiune –
cu moaste, steaguri, efigii ale sfintilor si tot ce mai trebuia in asemenea cazuri –, se faceau slujbe, prilejuri cu care, asa cum se arata in marturiile scrise ce ne-au ramas, episcopii le aminteau insistent oamenilor sa-si platasca darile catre biserica. Apoi,
animalele erau somate sa paraseasca livezile sau ogoarele cu pricina, uneori chiar oferindu-li-se, cu generozitate, terenuri virane pe care sa-si desfasoare activitatea. Iar daca aceste mijloace nu dadeau rezultatul asteptat, urmau judecarea si pedepsirea animalelor. Ne-au ramas mentiuni ale practicilor amanuntite ce insoteau desfasurarea actiunii: citirea acuzatiilor, audierea pledoariei unui aparator al animalelor invinuite, pronuntarea sentintei, apoi aplicarea pedepsei. Existau, deci cel putin doua mari deosebiri fata de categoria precedenta:
aceste procese erau de resortul autoritatii ecleziastice, nu al justitiei seculare – laice –, iar masurile luate – respectiv pedepsele – erau cu mult mai putin eficiente decat in cazul animalelor vinovate de ucideri si raniri. Evident, nici sobolanii, nici lacustele, nici omizile sau mustele nu se sinchiseau de blesteme si de excomunicare si continuau sa-si vada de treaba. Dupa cateva zile, era posibil ca animalele cu pricina sa dispara dintr-un loc, plecand, duse de instinctele lor naturale, sa pustiasca alte tinuturi. Acesta era cazul de succes. Dar ce se intampla in caz de esec? Poate va intrebati daca nu cumva biserica iesea cam sifonata in caz de nereusita. Nici o grija, exista un plan de rezerva. Daca orice mijloace, inclusiv excomunicarea, dadeau gres, autoritatile clericale trageau in mod oficial concluzia ca flagelul respectiv era dincolo de sfera de actiune a bisericii, fiind o
pedeapsa dumnezeiasca trimisa enoriasilor, drept sanctiune pentru pacatele lor. Asadar, oameni buni, nu-i nimic de facut decat sa va pocaiti, sa va rugati, sa veniti mai des la biserica, sa aratati cinstire preotilor. (Si sa nu uitati sa va platiti darile!)
Aceste practici –
judecarea si pedeapsa colectiva aplicata animalelor daunatoare – infloresc in perioada de propasire a crestinismului in Europa, aceeasi epoca in care a fost instituita
Inchizitia, in care
biserica ajunge la apogeul rolului ei justitiar si de reglementare a vietii oamenilor. In mod evident, intentia este de a extinde controlul si competenta tribunalului ecleziastic si asupra altor vietuitoare, in incercarea de a-si afirma si consolida puterea.
Multi istorici au sugerat ca aceste procese intentate animalelor, atat colectiv, cat si individual, aveau ca motivatie – poate nu intodeauna declarata si evidenta – pe aceea de
a promova sistemul judiciar ca fiind unul drept si vigilent, caruia nu-i scapa nimic si care nu iarta nici o fapta rea, indiferent cine ar fi comis-o. Din nou, situatia reflecta epoca: este vremea in care institutiile medievale – sistemul de legi, organizarea sociala – oglindeau societatea medievala matura. Cu alte cuvinte, totul poate fi vazut ca un soi de exercitiu de imagine, destinat zugravirii unei justitii exemplare – iata, dreptatea e una pentru toata lume, fara deosebire de specie. Si astfel, procesele medievale intentate animalelor devin fascinante nu pentru interesul lor anecdotic, ci pentru rolul lor de oglinda a lumii, in acele vremuri atat de nedrept numite
Evul Intunecat.
